Destinele dictaturilor și dictatorilor se cuplează indisolubil, fapt dovedit de istoria dictaturii comuniste legată de numele lui I.V. Stalin, chiar dacă destinul generalismului nu s-a desăvârșit imediat în momentul morții sale, trebuind să mai treacă câteva decenii de suferință și chiar dacă existența regimurilor despotice care i-au urmat exemplul pare să contrazică teza enunțată.

Fără îndoială, moartea dictatorului temut a scuturat din temelii sistemul mondial al comunismului și Revoluția Maghiară din 1956 a jucat în acest proces un rol hotărâtor, de importanță mondială.

Câteva semne s-au arătat și mai devreme: în 1953 răscoala din Berlin, în vara anului 1956 cea din Polonia, dar manifestările acestea au avut doar un caracter local, în consecință au fost reprimate rapid și brutal. În schimb, în Revoluția Maghiară, izbucnită la 23 octombrie 1956, a fost antrenată întreaga națiune maghiară și, în ciuda faptului că a fost înăbușită în sânge, a dat un semnal lumii, care prevestea sfârșitul sistemului comunist mondial.

Revoluția Maghiară a reușit să învingă (deși temporar). La reprimarea ei a fost nevoie ca armata sovietică să arunce în luptă întregul arsenal, iar consolidarea regimului Kádár, deși susținută cu arme de o mare putere străină și marcată de sute de consemnări la moarte și mii de întemnițări, s-a produs atât de lent tocmai datorită faptului că revendicările formulate de tineretul din Octombrie au reușit să mobilizeze cele mai largi pături ale societății maghiare.

Despre desfășurarea evenimentelor sau chiar despre antecedentele social-politice ale revoluției, populația din România s-a informat din presa scrisă și din emisiunile radio. Bineînțeles, în primul rând, cetățenii de naționalitate maghiară. În țara noastră – nu ca în Ungaria – în primăvara și vara anului 1956, puterea comunistă s-a ținut ferm pe poziții, reușind chiar în perioada dezghețului de după moartea lui Stalin să lichideze propria dezghețului de după moartea lui Stalin să lichideze propria opoziție interioară și sugrumând cu duritate orice manifestare de exprimare liberă a opiniilor. Sub suprafața însă mocnea nemulțumirea, iar influența Revoluției Maghiare a început să se manifeste.

De comun acord cu sovieticii, oficialitățile române au calificat evenimentele din Ungaria, încă de la început drept „contrarevoluționare”, ba chiar de „un puci armat fascist”, oferindu-se să participe cu forțe armate la înăbușirea revoluției. Numai că desfășurarea evenimentelor a fost urmărită nemijlocit la radio și mii de oameni au găsit modalitatea să respingă înfierările oficiale. Au fost mulți care și-au exprimat deschis simpatia față de revoluționarii maghiari, dezmințind zvonurile mincinoase și defăimătoare și exprimând concomitent propriile nemulțumiri. Au fost răspândite în toată țara afișe, foi volante, au fost trimise cu sutele scrisori sute de scrisori anonime care demascau minciunile oficialităților, lămurind oamenii despre adevăr. Studenții se pregăteau pentru manifestații; alți tineri entuziasmați încercau să treacă granița, dorind să meargă „să ajute revoluționarii”; s-au organizat grupuri care intenționau să împiedice transportul feroviar al trupelor sovietice sau să deterioreze liniile telefonice. La universități, în cadrul unor adunări generale, studenții își exprimau revendicările privind reforma învățământului superior, cerând o viață universitară mai liberă, mai umană, mai puțin subordonată propagandei comuniste. Pe lângă acestea, se prezentau grupuri independente care militau pentru normalizarea relațiilor româno-maghiare și rezolvarea echitabilă a problemei Ardealului.

În aceste zile, diferența dintre maghiari, români și germani consta în doar atât, că datorită surselor de informare directe, maghiarii au fost mai bine informați, astfel și manifestările lor cuprindeau arii mai largi. La români, manifestările de simpatie veneau mai mult din partea studențimii, germanii se exprimau cu precădere în cercurile intelectuale, dar nemulțumirea față de regimul comunist s-a activat și în alte medii sociale.

Atunci când comandamentul sovietic a refuzat propunerea română de a interveni cu forțe armate, după suprimarea revoluției, conducerea română de partid s-a împiedicat în mersul evenimentelor nu numai prin internarea în România a lui Imre Nagy și a colaboratorilor săi, dar a acordat „ajutor tovărășesc” Ungariei și sub alt aspect: a trimis sute de ofițeri securiști și activiști de partid care au participat la întărirea regimului kádárist.

momentul 56În România represaliile împotriva acelora care își manifestau solidaritatea cu Revoluția Maghiară au demarat încă din primele zile ale evenimentelor, luând proporții după înfrângerea revoluției: arestările au început deja în luna noiembrie 1956, în decembrie având loc și primele procese politice. Scopul acestora a fost descurajarea și pedepsirea oricăror manifestări de opoziție față de regim, dar și arestarea și condamnarea acelor elemente, pe care puterea le-a considerat „periculoase”, cu toate că aceștia se fereau să-și expună deschis părerile. În baza unor acuzații bazate pe fapte răstălmăcite și lipsite de orice temei juridic, elementele „periculoase” au fost „depistate” mai cu seamă în rândurile naționalității maghiare, deoarece în optica Partidului și a Securității, optică moștenită de la vechea Siguranță regalistă, toți maghiarii sunt naționaliști, iredentiști și dușmani ai românilor. Bineînțeles, aceste acuzații au fost aduse tuturor persoanelor care s-au declarat solidare cu Revoluția Maghiară sau acelora care au accentuat caracterul național al evenimentelor. Arestările și condamnările vizau și anumite grupări care nu aveau nimic comun cu politica, numai pe baza că activitatea acestora nu s-a înscris în cadrul organizatoric controlat de stat și Securitate. Intrau în această categorie și foștii moșieri, industriași, meseriași, exponenți ai unor partide vechi, fețe bisericești, care, fiind considerate rămășițe ale regimului burghez, au fost ținute în evidență ca elemente dușmănoase, periculoase pentru regim.

În prima perioadă, sentințele date de Tribunalele Militare au fost relativ „blânde”: în primele patru luni de după reprimarea Revoluției (până la sfârșitul lunii februarie 1957), la București, Cluj și Timișoara, adică în cele mai importante centre universitare, au fost condamnați 90 de tineri însumând 178 ani și 8 luni de închisoare corecțională (în medie nici 2 ani). Din toamna anului 1957, când au avut loc procesele mari ale perioadei de represalii, sentințele au fost incomparabil mai severe: cei doi inculpați principali ai lotului Sándor Veress primesc la data de 9 septembrie 1956 câte 20 de ani pentru faptul că au scris și au răspândit scrisori în care s-a dezmințit propaganda oficială; cei doi acuzați principali ai lotului Dobai au fost condamnați pe viață pentru intenția lor de a trimite un memorandum la ONU, fapt calificat ca înaltă trădare; locotenentul Teodor Mărgineanu dintr-o unitate militară din Prundul Bărgăului a fost condamnat la moarte pentru că a plănuit eliberarea cu arme a deținuților politici de la penitenciarul Gherla, copărtașul său a primit temniță pe viață; în procesul Szoboszlai au fost date 10 condamnări la moarte, 7 pe viață, 4 de câte 25 de ani; de asemenea în procesul Kálmám Sass (acuzația – tot înaltă trădare) 3 condamnări la moarte și 12 pe viață. Este sarcina istoricilor să lămurească dacă aceste condamnări au oglindit frica regimului sau intenția puterii de a întări siguranța interioară în perioada când trupele sovietice s-au retras din România. Noi avem sarcina doar să notăm faptele.

Șirul proceselor politice legate de evenimentele din 1956 se extindeau până în anul 1965, deși în 1964, sub influența presiunilor internaționale, toți condamnații politici au fost grațiați și eliberați.

Apoi – timp de un sfert de secol – a urmat tăcerea. Foștii deținuți politici îndrăzneau să vorbească despre suferințele lor doar în cercul restrâns al familiei lor. Cine erau ei și pentru ce trebuiau să facă pușcărie – o știa doar Securitatea care îi hărțuia, îi ținea în evidență și-i controla și după eliberare prin agenții săi.

De când la sfârșitul lunii decembrie 1989, regimul comunist din România a căzut, noi, care i-am supraviețuit, putem evoca liber amintirea Revoluției Maghiare. Ce-i drept, participăm la acest eveniment din ce în ce mai puțini, căci chiar și elevii de odinioară au ajuns astăzi la vârsta de bunici, venind mână în mână cu nepoții.

Probabil nu este doar o speranță zadarnică să credem că acești nepoți vor continua drumul nostru, reprezentând autentic acea miză pe care bunicii lor și-au pus viața.

Gyula Dávid

Advertisements